duminică, 31 august 2014

Tenis de masă extrem

Una dintre cele mai ciudate povești pe care vreau să vi le împărtășesc îl are în prim-plan pe un clujean numit Paneth Farkaș, recunoscut drept unul dintre cei mai mari jucători de tenis de masă ai României.

La Campionatul Mondial din 1936, Farkaș l-a avut ca adversar pe un alt mare maestru al al acestui sport, polonezul Alex Ehrlich.

Așa cum vă puteți imagina, tenisul de masă este un sport în care defensiva contează la fel de mult precum atacul: trebuie să te aperi excelent pentru a putea specula momentul oportun de atac. Problema la Campionatul Mondial din 1936 a apărut în momentul în care au fost puși față în față doi jucători eminamente defensivi: atât Ehrlich cât și Farkaș căutau să își exaspereze adversarii cu un joc defensiv extrem de solid. De multe ori nici nu atacau, ci doar așteptau greșeala celuilalt.
Alex Ehrlich
Paneth Farkaș




Partida dintre cei doi a adunat un public numeros care avea să fie martorul unui eveniment demn de povestit nepoților: cel mai lung punct din istoria tenisului masă. Jocul defensiv al celor doi a funcționat perfect timp de 2 ore și 12 minute, timp în care scorul a rămas 0-0! 12.000 de schimburi de mingi au efectuat cei doi în 132 de minute chinuitoare!

Primul punct a venit dintr-o greșeală... norocoasă. Din cauza oboselii, Ehrlich i-a dat mingea pe rever lui Farkaș pentru prima dată în timpul meciului, iar românul a fost surprins, ratând returul. 1-0.

După primul punct, arbitrul de scaun a cerut să fie schimbat, după ce a acuzat dureri mari la mușchii gâtului.


Trecuseră 20 de minute din cel de-al doilea punct, când Ehrlich a găsit metoda de a-l enerva pe adversarul său și a-l face să își piardă concentrarea din nou. A cerut unui membru al echipei sale să înceapă un meci de șah lângă masa de tenis, iar el își striga mutările în timpul meciului! Stratagema a funcționat: lui Farkaș i-au cedat nervii, iar scorul a devenit 2-0 în favoarea polonezului. Farkaș a părăsit sala urlând și înjurând, iar Ehrlich a câștigat prin abandonul adversarului.  

miercuri, 27 august 2014

Eu când vreau să fluier... cuceresc Europa!

Povestind de război, nu ai cum să îl treci cu vederea pe Napoleon, unul dintre puținii "nebuni" care s-au gândit că pot lua la pas Rusia dintr-un capăt în celălalt.

La un singur an după ce s-a încoronat împărat al Franței, în 1805, Napoleon avea mari dificultăți: atentatele la adresa vieții sale deveniseră tot mai numeroase, iar Marea Britanie reușise să convingă Austria și Rusia să i se alăture în războiul împotriva "Hexagonului", dând naștere astfel Războiului celei de-a Treia Coaliții.

După ce s-a lămurit că o invazia pe care o planifica împotriva Marii Britanii nu va avea succes, Napoleon s-a hotărât să se mulțumească cu Europa continentală. Francezii au demarat ofensiva împotriva Austriei, iar în septembrie 1805 deja erau la graniță. Au urmat lupte grele împotriva vecinilor prusaci, iar generalii erua nevoiți să dea dovadă de tot mai multă inventivitate pentru a limita pierderile de vieți omenești și a putea învinge un adversar redutabil.

Înaintea celebrei bătălii de la Schöngrabern, ilustrată și în romanul "Război și Pace" al lui Lev Tolstoi, francezii băteau la porțile Vienei. Pentru a trece Dunărea, trupele lui Napoleon trebuiau să traverseze un pod despre care știau că va fi folosit drept capcană de către austrieci, care plănuiau să îl detoneze în momentul în care francezii l-ar fi folosit.

Jean Lannes
Doi dintre cei mai importanți generali francezi ai vremii, Jean Lannes și Joachim Murat au pus la cale un plan pe cât de stupid, pe atât de genial, pentru ca trupele lor să poată traversa podul.
Joachim Murat














Cei doi au ignorat orice regulă a războiului și au pornit la pas liniștit pe podul plin de explozibil discutând între ei despre finalul războiului și armistițiul pe care l-ar fi semnat francezii și austriecii. Garnizoana prusacă de partea cealaltă a fost complet surprinsă: soldații i-au somat pe cei doi să se oprească, însă generalii abia dacă i-au luat în seamă. Mai mult, Lannes și Murat i-au amenințat pe soldații prusaci că vor chema poliția pentru a-i aresta pentru că amenință să ucidă doi diplomați străini pe timp de pace.

Cei doi generali le-au făcut apoi semn soldaților dintr-un detașament de grenadieri să traverseze podul, însă de o manieră dezordonată și deloc militărească. Austriecii priveau înmărmuriți cum un detașament întreg trece în ritm de voie podul, cântând și chiuind de bucurie că războiul s-a terminat. Odată ajunși pe maul celălalt al Dunării, francezii au încetat prefăcătoria și au capturat întreaga garnizoană austriacă, iar Napoleon și-a continuat marșul prin Prusia, obținând în cele din urmă victoria finală după celebra bătălie de la Austerlitz.



miercuri, 13 august 2014

Erou în războiul oamenilor

Revin cu o poveste de război, însă de această dată din Primul Război Mondial. Cel mai distrugător conflict din istorie până în acel moment a pornit dintr-o prostie și a curmat milioane de vieți, însă a dat naștere unor povești de-a dreptul extraordinare.

Unul dintre milioanele de combatanți din "Marele Război" s-a născut în al doilea an de conflict, în 1916, însă povestea sa a fost una demnă de cărțile de istorie. Rags (în română, "Cârpe") se numea și a fost găsit pe străzile unui Paris devastat, de către un soldat american, James Donovan, în 1918. Rags a fost un terrier extrem de norocos, fiind găsit din întâmplare în mijlocul unei zone de conflict, după ce a fost confundat inițial cu o grămadă de cârpe murdare, de unde și numele.

Soldatul Donovan se îndepărtase de compania sa și, revenind în unitate mai târziu decât restul camarazilor, a fost audiat de Poliția Militară. Donovan a inventat o poveste cum că ar fi făcut parte dintr-un grup care mersese să caute mascota plutonului, pe Rags, pentru a scăpa basma-curată. Pasența i-a ieșit, iar Donovan și Rags au rămas împreună pe front.

Rags și Donovan
Sarcina lui James Donovan era să asigure suportul tehnic al liniilor de comunicații pe front și, deci, să repare cablurile de telefon și telegraf avariate de bombardamente. În scurt timp, Donovan a reușit să îl dreseze pe terrierul Rags să ducă mesaje celor din primele linii, lucru care s-a dovedit extrem de folositor.

În iulie 1918, Donovan, Rags și alți 42 de soldați s-au trezit încercuiți de germani. Rags a reușit să ducă un mesaj cu privire la situația lor unui grup de artilerie, compania lui Donovan a fost salvată, iar Rags a devenit un adevărat erou.

Pe parcursul războiului, Rags a început să îi imite pe soldații din jurul său, aruncându-se la pământ în momentul în care auzea zgomotul bombelor care urmau să lovească. În timp, soldații au observat că Rags se arunca singur la pământ fiindcă putea auzi bombele cu mult înainte ca ei să își dea seama că erau vizați de bombardament. Cu toții voiau să fie în preajma lui Rags în timpul bombardamentelor, iar mulți au scăpat de moarte urmărindu-l.

Rags chiar învățase salutul milităresc: nu întindea o labă în față la salut, ca toți ceilalți câini, ci o ducea la ureche, devenind o adevărată mascotă a întregii companii.

Pe 9 octombrie 1989, Donovan și Rags au căzut vicitmă unui bombardament german și au fost loviți de schije, dar și gazați. Rags s-a recuperat mai repede, dar a fost trimis înapoi acasă alături de James Donovan, care avea să petreacă mai multe luni în spital.


Rags a murit pe 6 martie 1936, la 20 de ani, și a fost îngropat cu onoruri militare. Pe piatra de mormânt a celui mai celebru câine din marea conflagrație a fost inscripționat mesajul "Erou de Război", iar terrierul este creditat cu salvarea a peste 100 de vieți omenești.



Piatra de mormânt a lui Rags
Câini mesageri pe front

duminică, 10 august 2014

Ți se urcă la cap...

Cât de repede se deteriorează un om bun într-un mediu malefic? Cât de repede poate puterea să corupă? De ce fel de abuzuri sunt capabili oameni considerați "buni" în momentul în care li se oferă putere? Aceastea erau întrebările la care și-a propus să răspundă în 1971 Philip Zimbardo, psiholog la Universitatea Stanford din Statele Unite.

24 de studenți au fost aleși dintre 70 de voluntari pentru un experiment cu o durată de 14 zile, în care subiecții urmau să fie împărțiți în două tabere: gardienii unei închisori și deținuți. Toți cei 24 de studenți aveau cazierele curate și niciunul nu suferea de afecțiuni psihice sau fizice.

 "Închisoarea" a fost amenajată în subsolul Facultății de Psihologie din cadrul Universității Stanford, iar cei 24 de studenți au fost împărțiți aleatoriu în două grupuri: deținuți și gardieni. Deținuții urmau să stea câte trei în fiecare celulă și erau închiși pe toată durata studiului. De cealaltă parte, gardienii "lucrau" câte 8 ore pe zi, iar la încheierea programului puteau merge acasă.

"Deținuții" au fost luați din casele lor pe neașteptate și au experimentat pe propria piele întreaga procedură de arest. "Gardienii" aveau voie să le facă orice "deținuților", fără a utiliza însă violența fizică, deși erau echipați corespunzător.

Dacă prima zi a experimentului a decurs fără probleme, în cea de-a doua, 3 dintre "deținuți" au refuzat să urmeze ordinele "gardienilor" și s-au baricadat în celulă. Alți "gardieni" s-au oferit să stea peste program pentru a-și ajuta colegii. "Gardienii" au decis să înființeze o celulă specială, în care puteau veni "deținuții" care nu au luat parte la grevă pentru a primi mâncare mai bună decât restul. "Deținuții" au rămas solidari și au refuzat. Pentru a-i pedepsi, "gardienii" le-au luat saltelele de pe paturi, nu le-au mai dat voie să își golească gălețile sanitare din celule și i-au forțat să repete zeci de minute în șir numerele de înregistrare pentru a-i convinge că aceasta este noua lor identitate. Mai mult, i-au "atacat" cu stingătoarele de incediu chiar în celule. Un "deținut" a replicat intrând în greva foamei, iar "gardienii" l-au mutat în carceră, o cameră minusculă, fără mobilier și lumină. Mai apoi, le-au cerut celorlalți "deținuți" să renunțe la pături pentru a-l elibera pe colegul lor, însă în afară de unul singur, toți au refuzat.

Situațiile extreme la care s-a ajuns l-au determinat pe Zimbardo să oprească experimentul după doar 6 zile. Profesorul a concluzionat că, deși la început studenții jucau un rol, pe parcurs acest rol s-a internalizat, iar urmările au fost de-a dreptul dramatice. Ca o notă de subsol, toți "gardienii" și-au exprimat regretul cu privire la încheierea prematură a experimentului.

Studiul a fost criticat de mai mulți specialiști și numeroase organizații, însă a oferit unele răspunsuri la întrebările legate de procesul "demonizării" care se petrece în interiorul unor oameni aflați în poziții de putere, fie ea chiar și relativă.    


Philip Zimbardo
Deținut și gardian, în timpul experimentului
Gardieni și deținuți

miercuri, 6 august 2014

Box fără mănuși, dar cu... whiskey!

La 31 de ani, John L. Sullivan, primul campion mondial de box la categoria grea, avea să lupte într-unul dintre cele mai celebre meciuri de box din istorie.

John L. Sullivan


Pe 8 iulie 1889, Sullivan l-a înfruntat în ring pe challengerul Jake Kilrain în ceea ce avea să fie ultimul meci de box disputat fără mănuși. 3000 de oameni s-au strâns în secret (boxul era ilegal în acea perioadă) în micuțul oraș Richburg din statul Mississippi pentru a-l urmări pe marele campion în acțiune. Sullivan era, la acel moment, cel mai popular boxer din toate timpurile, astfel că provocarea venită din partea unui cvasi-necunoscut precum Kilrain a făcut valuri în rândurile iubitorilor boxului.

Cu un an înainte, în 1888, Sullivan pornise într-un turneu pe "Bătrânul Continent", unde a disputat 50 de meciuri demonstrative. Turneul și-a atins scopul, Sullivan câștigând o groază de bani, care nu i-au adus însă... fericirea. Cunoscut pentru excesele sale bahice (mare amator de șampanie și bourbon la halbă), Sullivan s-a îngrășat enorm, astfel că la finalul turneului cântărea nu mai puțin de 128 de kilograme, la 1.80 m înălțime. Colac peste pupăză, la întoarcerea în Statele Unite, Sullivan a "cules roadele" pasiunii pentru alcool: a suferit un blocaj renal cumulat cu o insuficiență hepatică, iar lângă patul său nu mai stăteau doar doctori, ci și un preot. În cele din urmă, Sullivan și-a revenit și, cu toate că era extrem de slăbit, a acceptat provocarea lui Kilrain.

Lupta avea să se dea pentru marele titlu de campion mondial al categoriei grele, iar premiul era unul astronomic pentru acea perioadă: 30.000 de dolari! Cel mai așteptat meci de box din istorie avea să se desfășoare după regulile vremii: o rundă ținea până când unul dintre boxeri era trimis la podea, nu exista limită de runde, iar boxerii se putea lua și la trântă. Pentru a-i oferi cât mai puține prize adversarului, Sullivan și-a ras celebra mustață în seara dinaintea meciului.

Prima rundă a durat doar 15 secunde, Kilrain trântindu-l la podea pe Sullivan. În runda a 5-a, Sullivan a primit o lovitură puternică în ureche și a început să sângereze. Pariurile publicului se mutau de la Sullivan la îndrăznețul său adversar. După o jumătate de oră, la finele rundei a 17-a, Kilrain a trebuit să fie cărat de oamenii săi până în colțul ringului pentru odihnă. În acel moment, staff-ul lui Sullivan a început să îi "îndoaie" apa cu whiskey, pentru ca acesta să poată rezista mai bine în ring. După 30 de runde, ochiul stâng al lui Sullivan s-a umflat atât de tare, încât practic s-a închis. La capătul rundei a 44-a, după aproape o oră și jumătate, Sullivan a vomitat în ring, probabil din cauza efortului și a consumului de whiskey sub soarele arzător de iulie, iar Kilrain i-a propus să declare meciul egal, fapt care doar l-a enervat pe Sullivan. După runda a 70-a, staff-ul lui Kilrain era nevoie să îl care pe acesta din colț până în mijlocul ringului, iar în runda cu numărul 76, antrenorul său a aruncat prosopul, în ciuda protestelor challengerului, care încă voia să continue.


John L. Sullivan, fără celebra sa mustață
Jake Kilrain
Lupta a durat în total 2 ore, 16 minute și 25 de secunde și, nu doar că i-a adus lui Sullivan titlul incontestabil de campion mondial la categoria grea, dar și o căruță de bani. Ambii boxeri au continuat să lupte, iar Sullivan nu a putut fi detronat decât după ce s-a retras. Lupta dintre John L. Sullivan și Jake Kilrain este considerată drept una dintre cele mai brutale din istorie, fapt pentru care a fost ultima în care boxerii au luptat fără mănuși.      


luni, 4 august 2014

"Moartea Albă" din Finlanda

Prima poveste care îmi vine în minte este legată de un subiect atât de amplu și care a generat atâtea povești încât va trebui, probabil, să las blogul prin testament urmașilor mei astfel ca ei să le poată enumera pe toate după ce eu nu voi mai fi. Vorbesc despre cel de-al II-lea Război Mondial, poate cel mai important eveniment din istoria recentă a omenirii.

La fel ca orice "activitate", războiul are și el recordurile sale, iar unul dintre cele mai celebre este acela de "cei mai mulți oameni uciși de un singur lunetist". Deținătorul recordului este finlandezul Simo Häyhä, un fermier și vânător în vărstă de 36 de ani la începutul celeui de-al II-lea Război Mondial. Îmbrăcat în echipamentul alb complet de camuflaj, Häyhä a operat, ca orice lunetist care se respectă, singur. În pădurile Finlandei, la temperaturi de până la -40 de grade Celsius, a produs pagube de neimaginat în tabăra invadatorilor sovietici. A semănat panică în rândurile adversarilor, care au trimis pe urmele sale întregi comandouri, in timp ce alte zeci de lunetiști sovietici încercau să îi dea de urmă. Simo Häyhä i-a ucis pe toți cu precizie... finlandeză. După ce au pierdut nu mai puțin de 505 soldați din cauza celui pe care tot ei l-au supranumit "Moartea Albă", sovieticii au căutat o altă metodă de a-l anihila. Au trimis bombardiere în zona în care opera Häyhä, însă acesta a scăpat nevătămat în urma bombardamentelor care îl vizau exclusiv! Pe 6 martie 1940 însă, doza de noroc a lunetistului finlandez părea că se terminase. A fost împușcat în față de un inamic și, în momentul în care a fost găsit de camarazi, era în comă profundă. Totuși, nu acesta a fost sfârșitul "Morții Albe". Deși a rămas desfigurat, Häyhä a ieșit din comă pe 13 martie, chiar în ziua în care conflictul fino-sovietic a luat sfârșit. Cele 505 victime făcute în mai puțin de 100 de zile l-au transformat pe Häyhä în cel mai prolific lunetist din istorie.

După război, Häyhä și-a câștigat existența continuând să facă ceea ce știa mai bine: să vâneze. A încetat din viață în 2002, la 96 de ani de când a văzut prima lumină a zilei.
Simo Häyhä 

Simo Häyhä
.